Arhitectură tradițională

Arhitectură tradițională

Distrugerea sau degradarea patrimoniului construit şi natural înseamnă dispariţia memoriei şi a identităţii culturale a cetăţenilor României şi, în consecinţă, incapacitatea de a transmite această moştenire generaţiilor următoare”

arhitectura traditionala
arhitectura traditionala

Ca domeniu aparte al stravechii culturi populare romanesti, arhitectura taraneasca este de un interes deosebit pentru cunoasterea dezvoltarii culturii materiale din tara noastra. Teritoriul Romaniei fiind acoperit pina nu de mult, de paduri cu arbori de diferite esente, arhitectura populara romineasca a avut la baza lemnul .

Era utilizata:

– tehnica construirii din birne lungi asezate orizontal, precum si

– tehnica construirii din nuiele impletite si lipite cu lut, fixate intr-un sistem de „furci” infipte in pamânt. (tehnica „paiantă”)

– o a treia tehnica de constructie se intilneste in zonele de stepa propiu-zisa sudul Moldovei, Dobrogea, sudul Munteniei si partea de vest a Transilvaniei. Constructiile intrebuinteaza aici ca materie prima lutul, fie in sistemul ceamurului, fie in cel al chirpicilor.

Dezvoltarea socio-economica va avea un rol determinant in traditia arhitecturala. Dezvoltarea economica si ocupatiile de baza ale locuitorilor au dus la diferentieri in ceea ce priveste sistemul de constructii de locuinte. Tipul originar a fost cel al caselor cu un singur rind, construite la nivelul solului, incluzind o serie de variante regionale, diferentiate prin elemente specifice zonei.

In Romania arhitectura difera de la un judet la altul si in functie de zona.

– zona de cimpie
– zona de deal
– zona de munte

Casa de cimpie este rareori inalta avind un singur nivel si totdeauna o prispa in fata. Tot ca element de plan amintim si prezenta foisorului, uneori sub forma unei simple platforme suprainaltate fata de nivelul prispei. In ceea ce priveste decorul casei, observam o oarecare saracie a ornarii realizate in sculptura sau crestatura.

Astfel, o categorie speciala, caracteristica Olteniei de sud (sfirsitul sec. XIX inceputul sec. XX) este cea a caselor ingropate pe jumatate in pamint „bordeie”; in 1950 intr-un singur sat Castranova din jud. Romanati se mai aflau inca 50 de asemenea case ingropate pe jumatate cu toate ca inca din 1894 prin Regulamentul pentru alinierea satelor si pentru construirea locuintelor taranesti, constructia de bordeie fusese cu totul oprita. Planul caselor ingropate se organizeaza in jurul unei incaperi centrale, de mari dimensiuni, avind intr-un colt vatra asezata sub nivelul solului, numita „la foc”. Din „la foc” se trece la „soba”, o odaie de locuit incalzita cu o soba oarba. Intrarea se face prin „tinda”, asezata in fata „la foc”-ului. Tinda nu are usa, iar terenul este amenajat in panta usoara, care duce de la nivelul solului de afara la „groapa ” incaperii cu vatra. De la acest plan elementar se trece, prin adaugiri succesive, la planul cu o incapere centrala cu vatra si cu doua incaperi laterale.

De la casa ingropata la inceputul sec.XX s-a trecut la casa de deasupra solului.  Materialele de constructie sunt acum altele: in locul lemnului de stejar se foloseste caramida sau nuielele impletite si lipite, iar locul acoperisului de paie si pamint dupa 1900 l-au luat tabla si tigla. Structura acoperisului este cea in patru ape.

In zona de deal a Romaniei s-a dezvoltat un tip de casa inalta datorita ocupatiei de baza, pomicultura si viticultura, locuitorii avind nevoie de incaperi potrivite pentru pastrarea recoltei.

S-a impus printr-o arhitectura a lemnului de o inalta valoare artistica, sudul se remarca prin realizari originale derivate din particularitatile mediului natural geografic, social-economic, istoric, din varietatea materialelor si tehnicilor de constructie si decorare. Incepind cu primele decenii ale secolului al XX-lea caramida arsa va deveni materialul de constructie dominant in aceste zone.

Principalul material de constructie este lemnul de stejar si de fag, casele sunt construite din birne care se ,,cercuiesc”, adica se bat in cuie nuiele subtiri crapate in doua care au rostul sa constituie un suport pentru tencuiala de var groasa ce acopera peretii. Acoperisul este cel de sindrila.

Apar casele inalte de tip dezvoltat avind la parter amenajate pivnite sau adaposturi pentru animale mici. Accesul spre etaj se face, intr-un foisor restrins, printr-o scara care se poate arata inzidita sau desfasurata liber in exterior, alcatuita din lespezi mari de piatra.

 Elementele de arta sunt concentrate la lemnaria prispei partiale.Cosoroaba si stilpii sustinatori sunt ciopliti cu motive geometrice. Pe coama acoperisului apar ,,tepele” si ,,ciocirlanii ” uniform taiati.

În zona de munte lemnul de stejar a fost principalul material de constructie. In constructia caselor la inceputul sec. XX intra intr-o proportie apreciabila piatra si caramida. Soclul inalt precum si coloanele si arcadele sunt lucrate din piatra si caramida. Apare tot mai des acoperisul din tabla si tigla in locul sindrilei.

Decorul caselor continua traditia sculpturii in lemn. Se folosesc tot mai mult compasul, rigla si rindeaua. Au aparut stilpi de lemn de o deosebita frumusete. Ca un element decorativ nou este rama de lemn a ferestrelor, purtind rozete sculptate. De asemenea o mare raspindire cunoaste decorul realizat prin traforare si cel realizat prin colorarea lemnului sau a peretilor. Am putea spune ca se creaza un anumit gen decorativ al traforajului, care include realizarea in aceasta tehnica, chiar a unui tip aparte de capitel sau a unor forme care sa reproduca arcul polilobat de altadata, intilnit pe toate fruntarele.

Locuintele traditionale din lemn, in care materialul era pastrat in infatisarea rezultata numai din modul de fatuire, se tencuiesc, urmind sa reproduca formele arhitecturii de zidarie.

Lemnul constituie si in Transilvania principalul material de constructie alaturi de piatra care este utilizata pe scara larga, nu numai ca temelie joasa pentru casele cu un nivel, ci si ca soclu dezvoltat adapostind beciul caselor inalte. Acum se foloseste alaturi de piatra si caramida, precum si sistemul de zidarie alternata cu caramida. Vechiul acoperis cu sindrila este tot mai mult inlocuit cu acoperisul de tigla si, in masura mai redusa, cu cel de tabla, de asemenea foisorul se deplaseaza spre centrul constructiei, pierzind rostul de spatiu semiadapostit si devenind doar un acoperis al scarii de intrare.

De asemenea tencuiala este uneori colorata, iar motivele ornamentale se grupeaza la cornise si in jurul ferestrelor, dupa modelul caselor orasenesti. Apare acum traforajul care impodobeste frontoanele foisoarelor in doua ape, precum si streasina acoperisului.

 In partea de sud a tarii, pe intinderea neta a cimpiei, arhitectura populara poate fi tratata ca o unitate pentru judetele Dolj si Romanati, desi nici aici nu lipsesc diferentierile.

Locul lemnului de stejar in constructie l-a luat caramida, chirpiciul, sau nuielele impletite si lipite, iar acoperisul de paie si pamint a fost luat de tabla si tigla. Incaperile nu mai sunt ingropate, ci sunt construite la nivelul solului, iar acoperisul in patru ape. De la inceputul secolului se foloseste tot mai mult cimentul sub forma de beton, turnat pentru temelii.

Planul locuintei de cimpie este cel al tindei centrale cu doua odai laterale si prispa in fata. Tinda centrala este insa foarte mare si are in cuprinsul ei vatra. Tot ca element de plan este si foisorul.

Se dezvolta o bogata decoratie in relief de tencuiala si in muluri de gips, fatadele fiind decorate cu coloane avind capitelurile lucrate in forme ce amintesc de ordinele clasice. Se folosesc, de asemenea, la exteriorul casei zugraveli colorate care complecteaza lipsa decorului sculptat intr-o zona de cimpie.

Bibliografie : 

–  Colectia Muzeului Munteniei,
– ,,Muntenia” Studii si comunicari, vol. III, 1981, vol. IV, 1982;
– Andrei Panoiu, Arhitectura traditionala gorjeana, Tg. Jiu, 1996;
– Grigore Ionescu,Arhitectura populara in Rominia, Bucuresti, 1971;
– Arta populara romineasca, Bucuresti, 1969;
– Andrei Panoiu, Arhitectu